Melancolie Luni, iun. 1 2009 

Mi-e dor sa fiu copil.

Stiu, ati spune ca toti ne dorim asta: sa fim tineri, naivi, lipsiti de griji, fara sa ne pese de ziua de maine, sa ne jucam de dimineata pana seara, sa nu trebuiasca sa mergem la serviciu (si celelalte calitati aferente copilariei – sa fiu mai scurt).

Dar nu, nu imi este dor de lucrurile astea (ba îmi este), la cat de mult imi este dor de libertatea pe care o aveam. Si nu, n-am fost lasat nesupravegheat, nu genul acela de libertate. Ma refer la (mai mult…)

Hoorah! Marți, ian. 27 2009 

One more year has passed. Stau si ma gandesc, ce faceam anul trecut pe vremea asta? Ah, da… postam si pe blog. Un mic exemplu este acesta: tadaaaa!

La peste Joi, nov. 6 2008 

V-am zis ca-mi place sa merg la pescuit? Dap, chiar imi place. Nu cred ca am sa ma satur vreodata de pescuit, daca am tot ce-mi trebuie, cat stau pe balta. Si anume tigarile si bautura de rigoare. Much more fun!

Am fost azi la guvid, pe Razelm. Bun, bun, s-a prins jumatate de galeata de guvid in 3 insi. Eu am avut norocul sa prind numai guvidei dinaia mici ca hamsiile. Noroc, da! Aia-s cei mai buni. Insirati pe scobitoare si dati prin faina, apoi aruncati in tigaia cu ulei incins si prajiti bine. Omg… cu mujdei sau oţet, nu mai conteaza, sunt buni oricum (eu de exemplu in seara asta i-am mancat cu muraturi). Maine dimineata ma duc iar, si stau din zori si pana-n seara, poate… poate o sa prind ceva balauri.

Ah, ca veni vorba… mi-am adus aminte. Anu’ trecut pe vremea asta ce destrăbălâc am mai tras pe malul lacului. Prindeam guvidu’, îi aplicam mişcarea de scoatere a maţelor şi-l aruncam direct fix pe grătar. Dans le „bot” du cheval, sa zic asa, sau chiar „chevaux”, ca eram vreo 4 cai flamanzi (setosi nu, ca ne potolisem setea in seara precedenta). Eram pregatiti de acasa cu lemne (gepa… io credeam ca aia e boxa ta, frăţieee) o bucata de muschi de porc, gratar, paine si mustar. Ah, da… aveam undiţe, dar nu si rame. Noroc ca am gasit vreo cateva rame intr-un borcanel, pe stanci si am prins un guvid, si am dat la imbucatura. Tin minte ca eu facusem focul si Ionică a pus masa: a scos painea si a rupto, si a intins mustarul pe o piatra. De atunci a ramas vorba: mergem la un peste? Unde? La „stanca din care izvoraste mustarul”. Da, e ciudat numele, dar noua ni se parea haios, pe moment. Ok, nimeni nu mai foloseste expresia asta, da’ mie mi-e draga si asa a ramas. Eeeeh, ce vremuri… si cred ca am mai scris despre asta pe blog… nu sunt sigur, dar mai bine mai pun odata filmele. Pacat ca nu mai am poza cu mustarul.

(mai mult…)

in the woods Marți, sept. 16 2008 

pedure